miercuri, 4 martie 2015

Meseriasi



Mici meseriaşi de altă dată


"Bursa locurilor de muncă"...
O notă caracteristică a străzilor bucureştene din perioada anilor ‘30 o reprezenta comerţul ambulant. Pe oriunde te învârteai, din centrul luxos şi până în îndepărtatele mahalale ale oraşului, întâlneai  “oltenii”  îmbrăcaţi cu cămăşi lungi şi albe, “moţii” cu tot felul de obiecte şi de farfurii din tinichea, “bulgarii” şi “turcii”  care îţi ofereau bragă, îngheţată sau alviţă. Mai erau “evreii” cu joben negru şi cu pantofi de lac, cumpărători  de haine vechi şi “ţiganii” cu care te îmbiau la tot pasul cu  “porumbelul fierbinte” sau cu “floricele de porumb”. Ce nu găseai pe străzile Bucureştiului… Din lumea aceasta a străzilor bucureştene nu puteau lipsi micii meseriaşi şi zilierii. Cei care îşi ofereau serviciile în locurile de adunare – adevărate burse ale locurilor de muncă - ştiute de toţi bucureştenii. Cele din Piata Mare (piata Bibescu Voda)  sau din grădina bisericii Sf. Gheorghe erau doar două dintre ele. O lume pestriţă şi gălăgioasă alcătuita din cizmari, tinichigii, tâmplari, coşari sau spoitorese aşteptau aici ofertele de “lucru pentru o zi”…

În aşteptarea unui "angajator"
O lume pestriţă la port şi la vorbă, un mozaic de transilvăneni, bucovineni şi regăţeni înfrăţiţi în nevoi, în faţa vârtejului ameţitor al Capitalei care râde şi plânge, al Capitalei luminilor orbitoare, al luxului, al risipei, al sărăciei şi al mizeriilor de cea mai sfâşietoare speţă. De aceea, această lume de oameni nevoiaşi, are o înfăţişare ciudată: feţe triste, ostenite, cu priviri nostalgic rătăcite în zare aşteptând ceva care nu mai vine; oameni cu gândul dus departe, în satul din care au dezertat în lupta aprigă a vieţei; frunţi încreţite pe care doar glumele celor ce au bătătorit oraşele cât le mai luminează. Aşteaptă cu toţii, sub cerul liber, ca într’o imensă  sală de aşteptare a unei gări în care pasagerii de clasa a treia, cu desagi şi bagaje, aşteaptă un tren care nu mai vine…” (articolul “În lumea celor mici” – “Ilustraţiunea română” din 24 octombrie 1929).
Pe străzile Capitalei noastre, care este în acelaşi timp punct de încrucişare a ştiinţei occidentale cu moravurile Orientului, desigur că nu poate fi vorba de meserii de artă, pe trotuar. Întâlnim adesea, în amurg şi noaptea la lumina palidă a felinarelor de gaz, obiecte de tâmplărie şi chiar de sculptură. Măsuţele şi scaunele pentru diferite scopuri  - măsuţe de joc de cărţi, de şah, de ceai, busturile din ghips cu reflexe de marmură ale lui Napoleon şi Mihai Viteazul, fug de lumina zilei, ca iluzia să fie mai completă, iar cumpărătorul să fie mai ispitit a cumpăra “opera de artă”.

Cizmar
Cizmarul însă, care nu are a se teme de nimic, deoarece cu puţină sfoară ceruită, un ac, o sulă, un lighean de apă, unde se moaie curelele de transmisie care vor deveni pingele, corespunde unei necesităţi urgente, el stă cu “atelierul” -  o ladă răsturnată şi un scăunel – la colţ de stradă sub un copac pe maidan, sau alături de prăvălioara pe rotiţe a unui vânzător de fructe şi legume. Clienţii cizmarului sunt oameni tot atât de nevoiaşi ca şi el: mici slujbaşi pe la autorităţi, oameni de serviciu, vânzători de prăvălie al căror timp liber nu depăşeşte răstimpul de la serviciu până acasă. Pe drum, adăstând un sfert sau o jumătate de oră, ei şi-au îndreptat tocurile, şi-au reparat pingelele, şi-au cusut vreo ruptură la ghetele care se înnoiesc o dată la doi ani, de Paşti.

Tinichigiu
Tinichigii se văd mai rar; desi nu lucrează în stradă ci în vreun subsol sau magazie de scânduri vechi, marfa tot pe stradă şi-o vând ca şi geamgii. Un lighian, un făraş, un cazan, o cursă de şoareci, un grătar, sunt obiecte care fac trebuinţă mare şi lipsesc aproape întotdeauna din gospodărie, mai cu seamă când e urgentă nevoie de asemenea lucruri. Iar tinichigiul care se urcă pe acoperiş să puie un petec de tablă pe locul ruginit de unde la zile de ploaie picură'n casă, el poate fi văzut în fiecare dimineaţă  trecând drumul spre piaţă, în mâna stână cu toate uneltele: cleştele, ciocanul, cuiele, cositorul, vârâte într’o paporniţă de papură naţională, specifică “operă de artă”.

Un călător străin în trecere  prin Bucureşti s’ar putea întreba:

“- Şi găsesc asemenea meseriaşi de lucru? Ei nu prezintă nici o garanţie…”

Coşarii...
Garanţie prea multă nu prezintă desigur, dar au o sănătoasă poftă de mâncare şi o familie de întreţinut. Pe umă nici nu e în interesul ordinei sociale ca obiectele să nu se strice niciodată; cu cât munca e mai “pirpirie” cu atât au şi meseriaşii mai mult de lucru.


Fără a fi într’un număr prea mare, coşarii care se poartă într’un costum de mare spectacol, având cu negreala obrazului şi cercurile cu ţepi din jurul braţului înfăţişarea de veniţi din Infern sau de la Opera Mare, au de lucru de două ori pe an: toamna şi primăvara. Iarna şi vara, acolo unde n'au lucrat coşarii, vor fi cu siguranţă chemaţi pompierii, care sunt ceva mai costisitori şi mai siniştri.

Spoitorese...
Sclavia - cine nu ştie – s’a desfiinţat de mult în afară de a femeii de serviciu. Dar de cele mai multe ori omenia stăpânilor de sclave e atât de mare că sclavele nu bagă de seamă situaţia lor reală. Nu există în ţara noastră o legislaţie de ocrotire a salariaţilor casnici; ori de câte ori s'a legiferat vreo dispoziţie în favoarea muncitorilor, s'a adăogat “cu excepţia salariaţilor casnici". Totuşi numărul servitorilor şi a servitoarelor care descind în fiecare săptămână în gara Capitalei, venind din Basarabia, Bucovina şi mai cu seamă din  Ardeal, e atât de ridicat, că alături de oficiile de plasare ale autorităţilor mai lucrează numeroşi plasatori clandestini - şi însăşi strada şi grădina publică, unde cucoanele vin să-şi aleagă slujnicile. Grădina bisericii Sf. Gheorghe a fost multă vreme un “obor” de fete şi de femei de casă, bine cunoscut de toate bucureştencele.


Cucoana verifică
 actele chivuţei

Mult mai vesele sunt “chivuţele", spoitoarele, care adastă în cârduri oacheşe, cu bidineaua ridicată'n sus, pe umăr, mult de-asupra capului ca un steag şi o firmă. Nu le place munca ne'ntreruptă, plătită lunar şi într'un fel au dreptate, căci nu place nimănui. Se mulţumesc cu puţin, ca să aibe satisfacţia atât de omenească de a munci puţin. Şi aşa se face că “chivuţele" sunt totdeauna vesele iar “climatul" lor sufletesc atât de înrudit cu al cuconiţelor care le angajează.

Dar muşterii nu se'nghesuie totdeauna după astfel de disponibile meserii, tocmai pentru că ştiu că le găsesc oricând. În adăstarea lucrului, bărbaţii şi femeile recurg la derivaţii sufleteşti, care nu se deosebesc întru nimic de ale bucureştenilor culţi şi avuţi. 


Tăietorii de lemne...

Chivuţele, servitoarele, stau de taifas şi clevetesc întocmai ca doamnele din lumea mare. Cizmarii, tinichigii, tâmplarii, coşarii pun la cale un joc de cărţi, care poate să ţie toată ziua, sau o rişcă – pajura sau capul unei monede aruncate în sus din care se trag uneori bătăi din glumă precum şi alte îndemânări, mai puţin recomandabile: mânuirea clandestină a unei perechi de cărţi ascunse în mânecă şi zvârlirea monedei astfel ca să cadă figura sau capul, după voie şi fără greş. Uneori se alcătuieşte, sub un gard sau la un grilaj,  câte o “bibliotecă" orală. Un meseriaş care ştie carte citeşte celorlalţi ciuciţi în jur, ultimele evenimente de la Liga Naţiunilor sau procesul averii dobândite de un fost ministru.



Sursa: articolul “Toate meseriile pe stradă” – “Realitatea ilustrată” din 20 noiembrie 1935 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor
deieri-deazi.blogspot.com

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu